Spacer Spacer
Sigla Suntem acasă în toată Moldova  
Spacer Spacer
Frecvente
 
Spacer Spacer
Prima pagina Sondaje Stiri Evenimente Programe Topuri Publicitate Live
 
space
space

On Air - AM
Nu sunt informatii

On Air - FM
Nu sunt informatii

Asculta LIVE

Asculta LIVE Radio Iasi
play mp3 - FM (mp3 FM) 
play mp3 - AM (mp3 AM) 

Curs valutar
Curs BNR pentru: 25/11/2008
1EUR
= 3.7985EUR


  Evenimente
 

14 Decembrie 2008

CONCERT LIVE SMOKIE

Duminica 14 decembrie 2008, ora 20.00, are loc la Casa de Cultura a Sindicatelor Iasi, concertul live SMOKIE.
Organizatori: Radio Iasi, Pro Show Music, Primaria Iasi.

SMOKIE – Un exemplu de supravieţuire
de EMIL RADUCANU

Începuturile
În anul 1965, în micul orăşel Heaton, parte a zonei metropolitane Bradford din ţinutul britanic West Yorkshire, câţiva adolescenţi, elevi ai St. Bede’s Grammar School, au luat exemplul altor mii de tineri britanici şi au format un grup muzical numit iniţial The Yen, apoi The Sphynx iar în final Essence. Chris Norman (voce, ghitară, pian), Terry Uttley (ghitară bas,voce) şi Alan Silson (ghitară solo, voce) aveau fiecare doar vârsta de 14 ani şi multe speranţe. Piaţa muzicală britanică se afla într-o dezvoltare explozivă, dominată de o mulţime de tineri artişti care doreau să se afirme, profitând de drumul deschis de formaţii devenite celebre în scurt timp, simboluri muzicale şi de comportament pentru o generaţie crescută în bunăstarea economică a anilor 50 şi 60. The Beatles, The Rolling Stones, The Kinks, The Animals, The Yardbirds schimbaseră nu numai sunetul muzicii ci şi raporturile dintre muzicieni şi dintre aceştia şi public, demolând obişnuinţele învechite promovate de organizatorii de spectacole şi de BBC-ul încapabil să se schimbe. Sute şi sute de formaţii pop au apărut peste tot în Marea Britanie, cântând în săli de dans, la sărbători şcolare, tabere de vacanţă sau picnicuri în aer liber. Chiar dacă instrumentele erau adeseori de calitate îndoielnică iar echipamentele de amplificare precare, entuziasmul era atât de mare încât nimic nu putea opri acest val.
Crezând în posibilităţile lor de a câştiga atenţia comunităţii locale, cei trei au căutat şi un baterist: Ron Kelly avea doare 13 ani când s-a alăturat grupului, care în formula completă a devenit o prezenţă constantă în localurile din zonă, fără să atragă însă prea mult atenţia. În 1966, o nouă schimbare de nume, Essence devenind The Elisabethans. Sub noul nume grupul a ales să devină profesionist şi să se dedice exclusiv muzicii ca mod de a-şi câştiga existenţa. Ron Kelly a preferat să-şi continue studiile şcolare, părăsind tobele în toamna lui 1968 în favoarea unui număr neprecizat de baterişti care se schimbau deseori doar după câte un spectacol. Din primăvară aveau deja un manager, Mark Jordan, care preluase sarcina căutării de spectacole şi apariţii la radio şi televiziune. În luna decembrie The Elisabethans apăreau în show-ul “Calendar” al unei televiziuni locale din Yorkshire, iar în august 1969 intra în atenţia BBC, fiind invitat să interpreteze două melodii în emisiunea “High Jinx”. Se pare că impresiile au fost deosebit de favorabile, fiincă renumita casă de discuri RCA a devenit interesată de muzica grupului, propunând înregistrarea celor două melodii pe un disc single, dar sub un nou nume, Kindness. Unele surse acreditează anul 1968 pentru această schimbare de nume, odată cu venirea noului baterist, Pete Spencer, care a rămas alături de grup până în 1985.
Single-ul “Light of love / Linda Lou” a fost editat de RCA în 1970 şi nu s-a clasat în topurile vremii, dar a atras atenţia casei de discuri Decca Records care a propus un nou contract de înregistrări. Ironia sorţii, Dick Rowe, persoana care a semnat contractul din partea casei de discuri era una şi aceeaşi care în primăvara lui 1962 îi refuzase pe cei de la Beatles!
Au urmat alte trei discuri single, “Oh, Julie / I love you Carolina” în 1971, “Let the good times roll / Oh yeah” în 1972, iar în 1973, “Make it better / Lonely long lady”. Dezamăgiţi de lipsa succesului de top, cei de la Decca au propus grupului la sfârşitul lui 1973 să-l acompanieze pe Peter Noone, talentatul fost solist vocal de la The Herman’s Hermits, care avea în paralel o carieră solo de mare succes. Au urmat câteva luni de turnee prin Marea Britanie în această formulă, după care grupul s-a reântors în nord, reluând seria apariţiilor prin cluburile locale. În timpul uneia dintre ele a apărut Bill Hurley, un întreprinzător local, care i-a propus managerului Dave Eager să-i cedeze contractul. A fost momentul care a schimbat radical destinul celor patru tineri artişti.

Drumul spre glorie
Bill Harley intuise că băieţii aveau un mare potenţial comercial, mult talent şi o mare ambiţie de a continua, în ciuda insucesului relativ din ultima perioadă. Urma doar ca să le asigure colaborarea cu nişte compozitori care puteau să-i pună în valoare. Hurley se cunoştea bine cu doi dintre ei, celebrii compozitori şi producători Nicky Chinn şi Mike Chapman care îşi uniseră forţele în 1973 sub umbrela label-ului RAK Records, proprietatea nu mai puţin cunoscutului producător Mickie Most, cel care se ocupase în anii 60 de The Animals, Herman’s Hermits şi Donovan. Duo-ul Chinn - Chapman devenise o adevărată maşinărie de succese de top încă din 1971 cînd a început să compună pentru grupurile New World şi Sweet, iar din 1973 şi pentru Mud şi Suzi Quatro. Numai în perioada 1973 – 1974 a avut 19 melodii de succes în Top 40 şi UK Singles Chart, din care cinci au ajuns pe locul întâi. Dominaţia cooperativei Chinnichap a fost doborâtă abia la începutul anilor 80 de o altă celebră echipă de compozitori,Stock-Aitken-Waterman. Hurley şi Chinnichap au început să lucreze intens cu grupul, schimbându-i pentru început numele: în 1974 Kindness a devenit Smokey. Aproape imediat, pe 14 februarie 1975 a apărut şi primul album LP intitulat “Pass It Around”, a cărui piesă de titlu a început să fie intens difuzată de BBC Radio One. Doar două melodii ale albumului fuseseră compuse de duetul Chinn – Chapman, restul aparţinînd membrilor grupului. Chiar dacă acest prim disc nu s-a bucurat de mare suces în topuri, ascultătorii britanici începuseră să devină atenţi la reuşitul amestec de country-rock şi pop şi de aranjamentele vocale ce aminteau de Beach Boys şi Sweet.
Pe 22 septembrie 1975, a fost lansat pe piaţă al doilea LP, “Changing All The Time”care a adus câteva noutăţi în modul de concepere şi interpretare: agresivitatea primului album s-a estompat în favoarea unei atmosfere mai soft, şi-au făcut loc aranjamentele de coarde şi chitara acustică, elemente care au individualizat muzica grupului şi i-au dat acea aromă proprie care s-a păstrat până în zilele noastre. Două discuri single au fost extrase de pa acest album, “If you think you know how to love me” în iunie şi “Don’t play your rock and roll to me” în octombrie. Primul a urcat în top până pe locul 3, cea mai înaltă poziţie pe care a atins-o un single de-al grupului în toată existenţa sa. Pare paradoxal, dar Smokie n-a reuşit niciodată să ajungă în Marea Britanie pe locul întâi, cu toată popularitatea dobândită. Cel de-al doilea disc single a urcat doar până pe locul opt. Ambele melodii fuseseră compuse de Chinn şi Chapman.
A apărut între timp o problemă neprevăzută care cerea o rezolvare urgentă. Cunoscutul compozitor şi interpret american de muzică soul Smokey Robinson, deranjat de confuzia ce se putea isca între prenumele său şi numele grupului, a ameninţat că va apela la tribunal pentru a tranşa situaţia. Pentru ultima oară în existenţa sa, grupul şi-a schimbat din nou numele: Smokey a devenit Smokie şi aşa a rămas până în present.
Următorul disc LP, “Midnight Café” a fost produs în Statele Unite unde Nicky Chinn se stabilise pentru a scăpa de taxele împovărătoare percepute de fiscul britanic. Acest album a confirmat definitiv poziţia grupului Smokie de nou fenomen a muzicii pop. “Something’s been making me blue”, “Wild wild angels” şi „I’ll meet you at midnight” , toate trei compuse de Chinn – Chapman au fost editate în 1976 pe discuri single, devenind preferatele unui mare număr de tineri ascultători din întreaga lume. Sfârşitul anului a fost însoţit de muzica celui mai mare succes de public al grupului din toată cariera sa, emblema sa muzicală, “Living next door to Alice”. Compusă tot de Chinn – Chapman, melodia n-a urcat totuşi mai sus de locul cinci în topul britanic de discuri single. A urmat cu un succes aproape egal “Lay back in the arms of someone” editată şi ea pe disc single în primăvara lui 1977. Smokie devenise un superstar şi vindea milioane de discuri în toată lumea.
Au urmat alte două albume, “Bright Lights And Back Alleys” în 1977 şi “The Montreaux Album” în 1978, ambele bine primite de ascultători, pe care se găseau alte melodii de succes, “It’s your life”, “Needles and pins”, “For a few dollars more”, “Mexican girl” sau “Oh Carol”. Profitând de notorietatea câştigată împreună cu grupul, Chris Norman a debutat în 1978 în primul său proiect solo, înregistrarea în duet cu Suzi Quatro a discului single “Stumblin’ in / A stranger with you”, aparţinând, cum altfel, tot cooperativei de succese pe bandă Chinnichap !
Acest single a fost bine primit în Statele Unite şi a urcat în top pe locul zece, dar acasă, în topul britanic n-a trecut de un dezamăgitor loc 41. În schimb, single-ul “Mexican girl” , editat cam în aceeaşi perioadă (septembrie 1978), a atins poziţia a 19-a şi a însemnat începutul distanţării de Chinnichap, fiind compusă de Chris Norman şi Pete Spencer, semn că membrii grupului câştigaseră suficientă maturitate pentru a impune producătorului melodii proprii de succes.
Următoarea mişcare curajoasă a fost făcută tot în 1978 de Norman şi Spencer: melodia “Head over heels in love” interpretată de celebrul fotbalist Kevin Keegan, care s-a bucurat de mare succes în Europa mai ales.

Declinul
Noul album intitulat “The Other Side Of The Road” a fost înregistrat în întregime în 1979 în Australia dar părea să devină semnalul sonor al declinului comercial. Succesul din ce în ce mai sporadic din Marea Britanie părea să fie compensat în parte de cel ascendent din Europa continentală, mai ales în Germania. După o pauză de doi ani, noul album “Solid Ground” a apărut pe piaţă în 1981, într-o indiferenţă aproape totală. Cântecul de lebădă a apărut în 1982, “Strangers In Paradise”, o foarte bună realizare muzicală şi lirică dar produsă fără vlagă, bătrâneşte, pentru care RAK Records n-a făcut nici cel mai mic efort de promovare. De la “Take good care of my baby”, single extras de pe albumul “Solid Ground” şi care a urcat doar până pe locul 34 în topul britanic, nici o altă melodie nu a mai atras atenţia. Poate doar “This time (we’ll get it right)” compusă de Chris Norman şi Pete Spencer pentru naţionala de fotbal a Angliei la Cupa Mondială din 1982, a mai înviorat puţin atmosfera.
Nici primul album solo al lui Chris Norman, „Rock Away Your Teardrops” n-a fost mai bine primit. Chiar dacă grupul continua să facă turnee şi să concerteze, o stare de nemulţumire mina coeziunea invidiată altă dată de toată lumea. Decizia despărţirii a venit aproape firesc, în timpul unui zbor al grupului spre Suedia. Chris Norman, încurajat de relativul succes al celui de-al doilea său album solo „Some Hearts And Diamonds” din 1986, a decis să se dedice în întregime unei cariere pe cont propriu. Terry Uttley a început să colaboreze cu mai mulţi muzicieni britanici în diverse proiecte muzicale, Pete Spencer s-a îndreptat spre activitatea de compozitor iar Alan Silson s-a reântors pur şi simplu acasă în Yorkshire, aşteptând să fie solicitat de cineva.

Renaşterea
Vechiul prieten John Verity, fost membru al grupului britanic Argent şi unul dintre muzicienii care au colaborat cu Terry Uttley în 1986, a venit cu ideea resuscitării grupului Smokie. Evenimentul care a generat acest moment a fost de fapt o tragedie petrecută pe 11 mai 1985, când Valley Parade, stadionul echipei de fotbal Bradford City din liga a doua a luat foc, 56 de suporteri fiind ucişi şi 265 răniţi. John Verity a venit cu ideea organizării unui concert de binefacere pentru ajutorarea victimelor şi i-a învitat între alţii şi pe cei de la Smokie să se reunească şi să apară pe scenă, mai ales că oraşul Bradford face parte tot din Yorkshire, locul natal al tuturor. Concertul a fost un succes şi membrii grupului începuseră să se întrebe dacă hotărârea despărţirii nu fusese luată în pripă. Au hotărât să-şi mai dea o şansă, urmând un turneu reuşit în Germania, Austria şi Elveţia. Cu toate acestea, în avionul de întoarcere, Chris Norman i-a anunţat pe colegii săi că renunţă definitiv la grup, dar se pare că tot el a propus un înlocuitor cu o voce destul de asemănătoare, Alan Barton, fost membru al unui alt grup, Black Lace şi prieten cu cei de la Smokie. Câteva săptămâni mai târziu, acasă la Terry Uttley s-a stabilit componenţa definitivă a grupului renăscut. Alan Barton a fost acceptat ca solist vocal, Terry Uttley şi Alan Silson au ales şi ei să continue, a fost adoptat şi un clăpar, Martin Bullard, iar în locul lui Pete Spencer, care a spus că renunţă la viaţa de turneu, a venit un nou baterist, Steve Pinnell. În noua formulă a fost înregistrat în 1989 albumul „Boulevard Of Broken Dreams” care a restabilit reputaţia grupului, deşi în topul britanic, single-ul cu piesa de titlu a urcat doar până pe poziţia 77 în ianuarie 1990. În schimb,în Norvegia albumul a staţionat aproape tot anul în top, din care zece săptămâni pe primul loc.
Au urmat turnee triumfale în Scandinavia, Germania, Austria, Irlanda şi Australia, dar cel mai emoţionant a fost cel de acasă din Marea Britanie, primul după zece ani şi la care s-au vândut toate biletele. Au urmat cinci ani de suces datorat maturităţii cu care grupul a ales să facă faţă provocărilor aduse de noile tehnologii de înregistrare care au pus şi mai bine în valoare abilităţile colective în plan creativ şi interpretativ. Editarea unor noi albume, „Whose Are These Boots” în 1990, „Chasing Shadows” în 1992 şi „Burnin’ Ambition” în 1993, a demonstrat că membrii grupului au ştiut să combine cu succes stilul lor inimitabil rafinat în atâţia ani cu sound-ul modern, într-un produs plin de prospeţime şi energie. În acelaşi timp, au fost organizate noi turnee de suces în Europa şi Africa de Sud. Această perioadă fericită a fost însă brusc întreruptă de un eveniment tragic petrecut pe 23 martie 1995 în drum spre aeroportul din Dusseldorf, în Germania. Autobuzul de turneu al grupului a fost surprins de o furtună violentă şi a părăsit şoseaua. Terry Uttley şi Alan Silson au suferit răni uşoare, dar Alan Barton, grav rănit, după cinci zile la terapie intensivă, n-a mai putut fi salvat. Grupul şi fanii săi au pierdut nu numai un artist talentat ci şi un adevărat prieten. Se punea din nou problema supravieţuirii grupului Smokie. Mass media şi fanii au adresat nenumărate mesaje de încurajare, care i-au determinat pe cei rămaşi să continue. S-a organizat o nouă sesiune de audiţii, în urma căreia un alt prieten, vocalistul Mike Craft a fost ales noul solist vocal. Anul 1996 a însemnat şi retragerea din grup a ghitaristului solo Alan Silson, membru fondator al grupului în 1965, care a ales o carieră solo. Astfel, Terry Uttley, a rămas singurul muzician din grup care nu l-a părăsit nici o clipă din 1965 până în prezent.

Smokie astăzi
Cu noul solist vocal, Smokie a continuat să înregistreze susţinut şi să facă turnee în toată lumea.
În 1995 a apărut „The World And Elsewhere”, în 1996 „Light A Candle”, în 1998 „Wild Horses” înregistrat în întregime la Nashville în Statele Unite, în 2000 „Uncovered” urmat îndeaproape un an mai târziu de „Uncovered Two”, în 2004 de „On The Wire”, iar anul acesta „Eclipse”, probabil suportul muzical principal al turneului care va include şi România în această iarnă. Smokie este binecunoscut fanilor români, fiindcă începând cu anul 1983 cînd grupul a concertat la Bucureşti chiar pe 9 iunie, ziua de naştere a lui Terry Uttley, a urmat o serie de alte concerte, în 1999 şi în 2007 la Sibiu, Bucureşti, Constanţa şi Braşov.





Evenimente